Ce ne facem cu presa scrisă… pe hârtie

Pentru cei care nu mă cunosc, sunt unul din evangheliştii digitali. Domeniul meu de lucru e cartea, şi tot ce fac la muncă zi de zi e să încerc să digitalizez cărţi şi să îmbunătăţesc felul în care oamenii le pot cumpăra şi citi.

În vacanţă la mare, mi-am luat astăzi un număr din Dilema Veche. Parţial din nostalgie (nu mai cumpărasem demult), parţial din obligaţie (simt că e de datoria mea să cumpăr gazete culturale, ca un intelectual cuminte ce sunt, ca să le sprijin şi să nu dispară). Nu mai citisem un ziar pe hârtie de o vreme bună. Astfel încât, mă simţeam de parcă îl ţin pentru prima oară în mână. Mă uitam la el ca un Tarzan venit de pe plajele unei insule din Pacific, nu de pe plaja din 2 Mai. Până acasă i-am tot cântărit calităţile: cum se ţine în mână pliat, cum arată, ce senzaţie îmi lasă textura hârtiei.

Întâlnirea a fost cu totul plăcută până când a venit momentul lecturii.

De când l-am despăturit am avut o senzaţie ciudată. Era prea mare, mă aşteptam să nu fie cu mult mai mare decât dimensiunea unui iPad. Dezastrul s-a petrecut când a trebuit să îl desfac. Operaţiunea mi s-a părut atât de greoaie, hârtia subţire nu se plia cum trebuie la cotor, era să se rupă, a trebuit să îl sprijin de bancă. De-a dreptul chinuitor. Până la urmă am dat pagina şi l-am împăturit în două, ca să citesc câte un articol pe fiecare parte.

Primul instinct a fost să măresc fontul, deoarece mi se părea prea mic. Apoi mi-am dat seama că e un ziar pe hârtie. Deodată obiectul din faţa mea părea mai mult o piesă de muzeu. Nu mă mai puteam concentra asupra cuvintelor, nu vedeam decât textura gri a hârtiei ieftine de ziar. Părea ceva găsit în podul bunicilor, nu ceva ce am cumpărat acum 5 minute de la gheretă.

Când am terminat de citit cele două articole de pe pagină iar a început chinul. Nu înţelegeam de ce nu e de ajuns un simplu gest cu degetul de la dreapta la stânga ca să trec la pagina următoare. Eram ca un copil în faţa unui obiect cu totul nou. Nu îl înţelegeam nicicum, nu se plia deloc pe aşteptările mele.

După încă două pagini am renunţat. Formatul ăsta îmi aducea prea multe bătăi de cap. Hârtia era proastă, textul era prea mic, să dai pagina părea o operaţiune prea complexă. Pregăteam deja iPad-ul şi cardul ca să îmi fac abonament la ediţia online.

Dacă în cazul cărţilor există foarte multă reticenţă în trecerea la digital din cauză că oamenii sunt foarte ataşaţi de format, în cazul ziarelor sunt foarte sceptic că lucrurile ar sta la fel. Înţeleg de ce cineva ar iubi o carte pe hârtie — deşi, de când citesc electronic, nu mai pot împărtăşi această afecţiune. Dar ziare pe hârtie? Mai bine citesc RSS pe telefon.

Aşa că am ajuns ca în videoclipul de mai jos. Am nevoie de un ghid de utilizare pentru ziarele pe hârtie.

Vi s-a întâmplat şi vouă? 🙂

 

2 thoughts on “Ce ne facem cu presa scrisă… pe hârtie

  1. Am folosit articolul acesta ca un exemplu de cum tehnologia face din noi niste oameni ireversibili si vesnic tributari ei. Contextul tau se potriveste de minune: ai studiat filosofia, nu cred ca ai citit prea multe carti in stil digital in timpul facultatii.
    (Imi place si citesc saptamanal Dilema Veche)
    Mersi!

Lasă un comentariu