De ce Byron nu e genial… dar ar putea fi

Byron & Luiza ZanAm fost în seara asta la Teatrul de Arta Bucuresti la un concert Dan Byron & Luiza Zan. Sala foarte mică, doar acustico-electric, majoritar o chitară + 2 voci. Una din cele mai bune cântări la care am asistat. Între cei doi e chimie (muzicală) pură. Dan Byron are timbrul deosebit pe care îl ştie toată lumea, când face un cover de fapt reinventează piese  şi e pur şi simplu… Dan Byron. Iar Luiza Zan are o voce care poate dărâma un teatru mic, sau umple dealurile şi văile din Nepal, sau distruge întreg Drumul Taberei cu amplificarea corectă 🙂

În fine, a fost genul de concert care te spală, te pune pe gânduri şi te ridică (măcar un pic) din clisa zilnică. Şi pe parcursul lui am găsit (sau cred că am găsit) răspunsul la o întrebare care mă chinuie de vreun an: de ce Byron nu e genial. Tot timpul când îi ascult, live sau înregistrare, am tot timpul senzaţia asta. Că sună bine, foarte bine… dar lipseşte ceva. Instrumentele sunt acolo, vocea e acolo, versurile sunt acolo. De ce nu au scos până acum o melodie care să străpungă, să ajungă un hit internaţional?

M-am săturat ca singurii artişti români cu succes internaţional să fie paraşute ca Dan Bălan şi Inna. Vreau o formaţie de rock din România care să iasă din ţară şi să cânte ceva cu substanţă. Iar byron (formaţia sau solistul, voi alegeţi) are – pe hârtie – tot ce îi trebuie. Timbrul lui Dan Byron e deosebit şi, deşi nu are o gamă extraordinară, nici nu e nevoie neaparat de ea. Are complexitate în compoziţie, are nuanţe, instrumentaţia e OK, versurile sunt profunde.  Dar lipseşte ceva.

Şi cred că ştiu ce.

Majoritatea melodiilor sunt depresive, dar sunt pansiv-depresive. E depresie filozofică, cea în care stai şi te gândeşti asupra vieţii şi morţii, condiţia omului modern şi de unde venim/încotro ne îndreptăm. Nu e depresia distructivă cu care te-ai obişnuit de la starurile rock. Nu există impulsul auto-distructiv, nu e suficient haos. Totul e prea ordonat şi prea intelectual.

Byron e prea intelectual şi pentru că nu există suficientă frivolitate în muzica lui/lor. Nu există gratuitate, nu e suficientă joacă. Gândiţi-vă că cea mai cunoscută piesă a lor e un cover după Timpuri Noi,  melodie care are versurile:

  • Oile placide,
  • S-au aşternut la iernat
  • Privesc nutreţul cu multă poftă
  • Pe care-l vor consuma

Genul ăsta de absurd şi gratuitate specifice oricărui proiect semnat Artan lipseşte din muzica Byron. Şi nu ar trebui.

Aşa că mă întreb: cum putem face ca depresiile lui Dan Byron să fie mai (auto)distructive? Să îi dea careva nişte droguri puternice ca să nu mai fie aşa de echilibrat, să fie niţel nevrotic :))

Sau poate vreun nou membru care să aducă haosul în vieţile şi compoziţia Byron?

Ce spuneţi, sunt eu nebun?

Până una-alta, vă las cu oile placide.

Lasă un comentariu