Magic in the Moonlight sau inepuizabilul Woody Allen

Woody Allen s-a născut la 1 decembrie 1935. Repet: o-mie-nouă-sute-treizeci-și-cinci. Da, are 79 de ani. Și ÎN CONTINUARE face filme bune. Foarte bune.

E extrem de rar ca un regizor să mai poată scrie și regiza filme măcar decente la o vârstă atât de înaintată. La naiba, e incredibil că în continuare face filme. Și lansează câte unul pe an!

După Vicky Cristina Barcelona (2008), Midnight in Paris (2011) și Blue Jasmine (2013) eram aproape sigur că nu mai avea să scoată niciun film bun de acum înainte. Însă există unii oameni excepționali într-o asemenea măsură încât fac întreaga rasă umană să se simtă de prisos. Care sunt atât de buni și atât de hotărâți în ceea ce fac, încât sfidează limitele. Iar Woody Allen face asta de mai bine de 50 de ani.

Magic in the Moonlight (2014) e un Woody Allen pur, nu o să vă surprindă nimic la el. Reia toate temele lui, vechi și noi: dragoste, căsnicie, bani, aparențe, Dumnezeu, viața după moarte ș.a. Are de asemenea multe din clișeele unei comedii romantice: tânăra americană frumoasă și atrăgătorul bărbat englez, fata prostuță, pretendentul putred de bogat, jocul măștilor, se căsătoresc la final și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Continue reading

Rush: rivalitate si adrenalina, film despre Formula 1 regizat de Ron Howard

Lauda lui Ron Howard – Rush: rivalitate şi adrenalină

Nu e vorba de o laudă adusă lui Ron Howard, regizor care în general nu îmi spune multe şi care a semnat, printre câteva filme bune, şi porcării ilustre (precum adaptările după romanele lui Dan Brown). E vorba despre Niki Lauda, pilotul de Formula 1 care în 1976 se bătea pe viaţă şi pe moarte (nu e o metaforă) cu James Hunt, britanic ce conducea pentru McLaren.

Rush e filmul în cauză, tradus la noi cu subtitlul „Rivalitate şi adrenalină”. Şi, deşi când te uiţi la Ron Howard vezi atâta adrenalină câtă găseşti într-un Saint-Bernard, chiar livrează ce promite. Povestea e în întregime reală, dar nu ai crede-o nici într-un milion de ani. Totul pare scris de un scenarist supraplătit şi amorezat de whisky de la Hollywood.
Continue reading

La limita de jos a cerului

Şi m-am întors… de data asta cu o recenzie de film, pentru că în ultima vreme m-am plictisit teribil de tehnologie.

„La limita de jos a cerului” e cel mai recent film semnat de Igor Cobileanski. Dacă nu aţi auzit de el, e un regizor moldovean faimos pentru trei scurtmetraje GENIALE:

  • Saşa, Grişa şi Ion
  • Când se stinge lumina
  • Plictis şi inspiraţie

Vă recomand să le (re)vedeţi, scop cu care am pus le-am finalul articolului.

Deşi în 2008 a realizat un lungmetraj cu Mircea Diaconu în rolul principal (îl puteţi vedea aici), dar acel film a fost considerat „pentru TV”, aşa că abia anul acesta a apărut debutul lui oficial cu un lungmetraj de cinema. Povestea este scrisă de Corneliu Porumboiu, un alt cineast moldovean (de data asta de dincoace de Prut), care a câştigat numeroase premii internaţionale pentru filme ca „A fost sau n-a fost” (filmul care pune Vasluiul pe hartă) sau „Poliţist, adjectiv”. Actorii sunt aproape toţi moldoveni, iar director de imagine a fost Oleg Mutu, nume aproape omniprezent pe genericele filmelor din Noul Val.
Continue reading

Ce ne facem cu presa scrisă… pe hârtie

Pentru cei care nu mă cunosc, sunt unul din evangheliştii digitali. Domeniul meu de lucru e cartea, şi tot ce fac la muncă zi de zi e să încerc să digitalizez cărţi şi să îmbunătăţesc felul în care oamenii le pot cumpăra şi citi.

În vacanţă la mare, mi-am luat astăzi un număr din Dilema Veche. Parţial din nostalgie (nu mai cumpărasem demult), parţial din obligaţie (simt că e de datoria mea să cumpăr gazete culturale, ca un intelectual cuminte ce sunt, ca să le sprijin şi să nu dispară). Nu mai citisem un ziar pe hârtie de o vreme bună. Astfel încât, mă simţeam de parcă îl ţin pentru prima oară în mână. Mă uitam la el ca un Tarzan venit de pe plajele unei insule din Pacific, nu de pe plaja din 2 Mai. Până acasă i-am tot cântărit calităţile: cum se ţine în mână pliat, cum arată, ce senzaţie îmi lasă textura hârtiei.

Întâlnirea a fost cu totul plăcută până când a venit momentul lecturii.

Continue reading

Cum, unde şi cât să dăm şpagă? – piatadespaga.ro

Dacă eşti român, înseamnă că ai dat şpagă. Mai devreme sau mai târziu, fie cu mâna ta sau a altuia, e inevitabil că ai oferit cel puţin o „atenţie”.

Fie că te-a oprit poliţia şi voiai să îţi păstrezi carnetul, sau ai fost la spital şi îţi doreai să fii tratat omeneşte, sau ai ajuns într-o instituţie şi voiai să îţi găseşti o rezolvare la care aveai dreptul, ai fost obligat, direct sau indirect, să dai mită. Fie poliţistul te-a fezandat până ai înţeles cum se rezolvă, fie pacienţii de salon ţi-au spus cât mai e „cursul” pentru operaţie, sau doamna de la informaţii ţi-a sugerat că o ciocolată la Tanti Geta te scuteşte de multe drumuri în plus.

Continue reading

Cum să asculţi muzică online gratis şi legal – Zonga

Cred că aproape toată lumea ascultă astăzi muzică direct în format digital. Stiva de CD-uri zace în bibliotecă, în timp ce tot conţinutul lor a fost demult ripuit şi băgat în computer, smartphone sau MP3 player.

Dar o metodă şi mai bună este să asculţi muzică online, de multe free. Oricâţi giga de muzică ai pirata pe DC++ şi torenţi, nu poţi concura cu cataloage de zeci de milioane de melodii. Ca să nu mai menţionăm că piratând te plasezi singur în lumea a treia din care te plângi că faci parte.

Un serviciu de muzică online va fi întotdeauna

  1. mai cuprinzător
  2. mai bine ordonat – toate melodiile sunt deja aranjate, sortate, cu imagini de coperta şi informaţii colaterale (gen muzical, an etc.)
  3. tot timpul la zi: ce apare nou va fi adăugat la scurt timp.

În plus, folosind un serviciu de streaming, muzica ta va fi tot timpul perfect sincronizată pe orice device: nu mai trebuie să copiezi, să sincronizezi sau să updatezi. Asta e minunat la cloud: totul e deja acolo şi nu sunt consumate resursele tale de spaţiu.

Zonga muzica online-gratisUn astfel de serviciu este Zonga. Şi, poate nu v-ar veni să credeţi, este un serviciu românesc. Au un catalog de peste 18 milioane de melodii. Poţi să asculţi după artişti, albume, sau să îţi faci singur playlisturi după cum ai chef. Dacă eşti prea leneş să îţi faci playlisturi, există şi opţiune de radio online pe genuri. Pur şi simplu alegi genul preferat şi laşi pe Zonga să facă restul.

Şi Zonga mai are un beneficiu major: poţi să asculţi muzică online, gratis şi legal. Nu eşti obligat să plăteşti abonament ca să asculţi, ai la dispoziţie 20 de ore de muzică gratis în fiecare lună.

Zonga poate fi ascultat direct în browser pe computer şi are aplicaţii de iPhone şi Android pentru mobile.

zonga-devicesAbonamentul la Zonga este foarte ieftin după părerea mea: cu doar 4 euro pe lună ai acces nelimitat la întreg catalogul de pe desktop şi mobil. Poţi asculta şi gratuit, fără să plăteşti abonament, dar nu vei avea acces de pe mobil şi nici funcţia de radio online.

Ce îmi place foarte mult la Zonga:

1. Am la dispoziţie albumele noi imediat ce apar

Vita De Vie - ACUSTIC album cover photoCând apare un album nou, de obicei poţi să asculţi free online doar câteva melodii. Să îţi cumperi fiecare album nou apărut nu e fezabil, pentru că sunt foarte scumpe. Să piratezi nu e legal şi cel mai probabil va dura ceva până să apară. Dar prin streaming, ai acces imediat la întreg albumul.

Ultima noutate pe care am ascultat-o de vreo 5 ori deja e albumul Acustic de la Viţa de Vie. Vi-l recomand.

2. Pot mult mai uşor să descopăr artişti noi

Când ai la dispoziţie un catalog de 18 milioane de melodii, e foarte uşor să zbori din floare în floare. Şi Zonga te ajută la asta: când eşti în pagina unui artist, îţi recomandă alţi artişti similari. În plus, când sunt pe oriunde folosesc Shazam să ţin minte melodiile noi pe care le aud şi care îmi plac, apoi le bag în playlist-ul din Zonga.

3. Am acces la discografii

Dacă vreau, pot să ascult album după album din formaţiile preferate. În vremea în care îmi făceam rost de muzică dând jos de pe torenţi şi cine mai ştie de unde, lua o veşnicie până descărcam o discografie, mai lua încă o veşnicie să pun la toate albumele imagine în iTunes. Apoi vedeam că unele albume erau incomplete sau calitatea era execrabilă. Ca să nu mai vorbim de ripuri în care toate melodiile se chemau Track xx. Era un coşmar.

Zonga mai are şi alte calităţi:

  • are componentă de reţea socială, poţi vedea playlisturi făcute de prieteni
  • în fiecare luni primeşti pe email playlistul săptămânii cu recomandările lor
  • în secţiunea de topuri poţi vedea care sunt cele mai ascultate melodii, albume sau artişti

Ce nu îmi place la Zonga

1. Site-ul lor şi aplicaţiile de desktop sunt scrise în Flash (sau, mă rog, AIR, moştenitorul lui).

În consecinţă, mouse-ul se mişcă un pic altfel decât în restul sistemului, iar scroll-ul funcţionează după reguli doar de el ştiute. Asta cu scroll-ul e boală veche la aplicaţiile Flash, dar la un serviciu de streaming unde ai liste de zeci şi chiar sute de melodii, chiar ai nevoie ca scroll-ul să funcţioneze corect

zonga-pentru-android
Zonga pentru Android

2. Recomandările nu sunt foarte bune

Când intru în secţiunea de Recomandări, găsesc 50% chestii care ar putea avea o legătură cu mine, şi 50% chestii care nu au nicio legătură. Dintre care unele mă înspăimântă de-a dreptul, în frunte cu Rihanna (această încununare a comercialului şi prostului gust), Dan Spătaru (no comment) sau La-la Band (WTF?).

3. Aplicaţiile de mobil sunt OK, dar nu grozave.

Mai e mult loc de mai bine, ca usability şi performanţă.

Concluzie

Având în vedere ce oferă serviciile de streaming de muzică, devine ilogic să mai stai să piratezi. Pentru un abonament lunar mic asculţi orice, oricât şi apoi cumperi doar ce îţi place foarte mult.

Din câte ştiu eu, singurul serviciu similar cu Zonga disponibil în România este Deezer, care are cam acelaşi catalog, dar e mai scump. Toate marile servicii de streaming de muzică (Pandora, Spotify, Rhapsody) nu pot fi accesate din România deocamdată.

Aţi încercat Zonga până acum? V-am convins să îi daţi o şansă?

Aştept comentariile voastre.

 

Ghid: cum să instalezi un SSD într-un Macbook

Mai jos este un ghid despre cum să cumperi un SSD şi să îl instalezi într-un MacBook, alături de vechiul disc.

Probabil ştiţi deja că cea mai lentă componentă dintr-un computer este Hard Diskul. Oricât de bun ar fi procesorul şi oricât RAM ai avea, nu îţi foloseşte la mare lucru când vine vorba de viteza cu care se încarcă sistemul de operare şi programele pe care le foloseşti. „Râşniţa” e cea care te ţine în loc.

SSD vs HDDDin fericire, acum există SSD-uri (Solid State Drive), care sunt mai rapide de 3-4 până la 8-9 ori faţă de un disc convenţional cu platan.

Dacă vă gândiţi de multă vreme să faceţi trecerea la SSD dar aţi tot ezitat din cauza preţului – am un sfat: nu mai staţi pe gânduri. Şi eu am fost în aceeaşi barcă. Ani de zile m-am uitat cu jind la ele. Şi, după ce am făcut pasul, trebuie să o spun public: pentru un om căruia îi pasă de computerul lui, un SSD face toţi banii.

Viteza cu care se încarcă sistemul de operare e incredibilă. La fel, programele se încarcă instant sau aproape instant. E Nirvana oricărui pasionat de tehnică. Pur şi simplu aşa trebuiau să funcţioneze computerele de la bun început.

Din nefericire SSD-urile sunt încă scumpe, raportat la capacitatea de stocare pe care o oferă. Dar există o cale de mijloc: instalezi sistemul de operare şi aplicaţiile pe SSD, iar fişierele personale (muzică, filme, documente etc.) le ţii pe un al doilea disc, un HDD convenţional, care oferă capacitate de stocare.

Dacă ai un desktop e simplu, poţi adăuga uşor un al doilea disc. Dar ce faci dacă ai un laptop, care nu oferă spaţiu pentru amândouă?

Dacă ai un Macbook, răspunsul e simplu: scoţi unitatea optică şi pui în locul ei un hard disc. Acolo unde era hard discul înainte pui un SSD. Astfel, ai cea mai bună dintre lumile posibile: totul se încarcă incredibil de rapid, dar ai tot spaţiul de stocare de care ai nevoie.

Mai jos voi detalia experienţa mea. Nu voi trece în detaliu prin fiecare pas, deoarece există deja resurse pe net. Însă nu am găsit nicăieri tot procesul, de la instalare SSD la configurare sistem de operare, de la un capăt la altul.

 

Pasul 1. Cumperi un SSD

Samsung SSD 840 ProE foarte important ce model vei alege. Dar, să faci un ghid de cumpărare a unui SSD este foarte dificil. Am să vă spun ce am ales eu şi care ar fi lucrurile pe care trebuie să le aveţi în vedere.

Eu am ales ca SDD un Samsung 840 Series de 128 GB. Este un model entry level ca performanţă, dar apare cam peste tot în top recomandări pentru categoria lui. În plus, 128 de GB sunt arhisuficienţi pentru sistemul de operare şi aplicaţii, ar trebui să îmi ajungă spaţiul încă ani buni de acum înainte.

Până în momentul de faţă sunt extrem de mulţumit de el şi vi-l recomand. Dacă luaţi altceva, trebuie să ştiţi că:

  • un SSD de 60 de GB este de ajuns pentru sistem de operare şi aplicaţii
  • nu cumpăraţi decât de la branduri recunoscute pentru SSD-uri, care au deja 3-4 ani de experienţă în domeniu
  • citiţi cât mai multe înainte să vă hotărâţi asupra unui model
  • daţi căutare cu numele SSD-ului şi modelul vostru de laptop pentru a vedea dacă alţi utilizatori reclamă probleme sau incompatibilităţi pe acea configuraţie

Pasul 2. Cumperi un adaptor pentru al doilea disc

2nd drive caddy tray for MacbookScopul este să instalezi un HDD în locul unde era unitatea optică (Superdrive). Evident, un DVD nu are aceleaşi dimensiuni ca un HDD. De aceea trebuie să cumperi un adaptor care are aceeaşi formă şi acelaşi sistem de prindere ca DVD-writerul.

Cel mai cunoscut este Optibay produs de MCE. Ei fac adaptoare pentru aproape orice model de Mac.

Eu am mers pentru un model ceva mai ieftin. Am ales o chinezărie de 10 lire de pe Amazon.co.uk. În total, cu tot cu transport, m-a costat vreo 100 de lei. Instrucţiunile de instalare erau greşite, dar s-a potrivit perfect. Până acum, mulţumit de produs.

Puteţi găsi alte asemenea adaptoare pe Amazon.co.uk. Trebuie doar să vă uitaţi ca livrearea să fie făcută de Amazon, ca să poată fi trimis în România la costuri rezonabile.

Fulfilled by Amazon

Pasul 3. Creezi un stick de memorie de pe care se poate boota

Install Mountain LionFaţă de alte tutoriale, care vă învaţă să clonaţi sistemul de operare de pe discul existent, eu am să vă sfătuiesc să instalaţi totul de la zero. ÎNTOTDEAUNA este mai bine să faci o instalare curată. Nu credeţi ce vă spun Apple sau Microsoft: când faci update peste sistemul existent totul se va mişca vizibil mai lent faţă de o instalare curată.

La fel, nu credeţi ce vă spun fanii Apple. Şi Mac OS X devine mai lent în timp, chiar dacă nu la fel de repede şi la fel de dramatic ca Windows. Din experienţă, o instalare curată este cel mai bun cadou pe care îl poţi face computerului tău. Mai mult, nu faceţi restore la NIMIC. Deşi Mac OS X are funcţii foarte avansate prin care instalezi sistemul „pe curat” şi apoi faci restore prin Migration Assistant la useri şi/sau aplicaţii, nu faceţi asta. Va dura mai mult timp întreaga operaţiune, dar va merita.

Aşa că rămâne să creăm un memory stick de pe care se va putea boota şi instala Mountain Lion. Instrucţiunile se găsesc la această adresă.

Pasul 4. Instalare SSD

Disassembled Unibody Macbook ProAcum urmează operaţiunea de instalare. Trebuie parcurşi următorii paşi:

  1. deschis laptop
  2. scos HDD
  3. instalat SSD în locul HDD
  4. scos Superdrive
  5. instalat HDD în adaptorul pentru slotul de Superdrive
  6. instalat adaptorul cu tot cu HDD

Dacă aveţi un Macbook Pro de aluminiu, operaţiunea nu e foarte complicată. Aici găsiţi tutorial cu poze şi text. Iar aici găsiţi tutorial video.

Dacă nu aţi mai desfăcut niciodată un computer vă recomand să apelaţi la cineva cu experienţă. Dacă v-aţi mai jucat cu asamblat / dezamsamblat componente de calculatoare, nu ar trebui să aveţi nicio problemă.

Dacă aveţi un Macbook White din policarbonat alb (Unibody), lucrurile sunt mai complicate. Instrucţiunile de mai sus nu sunt suficiente, aşa cum am aflat cu stupoare când l-am deschis şi voiam să mă apuc de operaţiune.

Ca să scoateţi unitatea optică dintr-un Macbook White Unibody, trebuie să urmaţi instrucţiunile de depanare de pe iFixit. Deşi nu sunt la prima incursiune în maţele MacBook-ului, procesul implică deconectarea şi conectarea câtorva conectori importanţi şi sensibili de pe placa de bază. De aceea, am apelat la un cunoscut cu mai multă experienţă în depanare de computere.

Atenţie: dacă nu sunteţi siguri pe voi, este mai bine să apelaţi la cineva cu experienţă. De asemenea, aceste modificări vor invalida garanţia laptopului.

Pasul 5. Instalare sistem de operare

Mac OS X Mountain LionDupă instalare, porniţi laptopul şi ţineţi apăsat ALT. Selectaţi vechiul disc pentru boot. După ce s-a încărcat sistemul de operare, verificaţi că SSD-ul apare în lista de discuri din Disk Utility. Dacă SSD-ul apare acolo, înseamnă că totul e în regulă. Verificaţi apoi toate celelalte funcţii (sunet, WiFi etc.) pentru a fi siguri că operaţiunea de instalare a decurs corect.

Dacă totul e OK, reporniţi laptopul cu pen drive-ul ataşat. La pornire, ţineţi apăsat ALT şi selectaţi pen drive-ul ca disk de pornire. Apoi urmaţi instrucţiunile de pe ecran şi instalaţi Mac OS X pe SSD. Softul de instalare îl va formata şi partiţiona el cum trebuie.

Pe parcursul instalării, creaţi un user nou, cu acelaşi nume şi aceeaşi parolă ca userul de pe vechiul disc. Nu faceţi restore la useri prin Migration Assistant.

După instalare, trebuie să vă ştergeţi saliva din colţul gurii văzând cât de repede se încarcă totul. Verificaţi că totul e în ordine la bootarea de pe SSD.

Pasul 6. Instalare aplicaţii şi configurare sistem

Acum ar trebui să aveţi un laptop cu două discuri, ambele de pe care puteţi boota. Porniţi laptopul şi ar trebui să booteze automat de pe SSD. Uitaţi-vă ce aplicaţii erau instalate pe vechiul disc şi reinstalaţi-le în sistemul de pe SSD. Nu vă temeţi, vom recupera toate preferinţele la un pas ulterior.

Majoritatea recomandă în acest pas să modificaţi adresa folderului de user făcându-l să trimită pe vechiul disc (HDD). Eu nu vă recomand acest lucru deoarece toate aplicaţiile au nişte fişiere de preferinţe care sunt stocate la nivel de user. Aceste fişiere sunt accesate de fiecare dată când deschideţi aplicaţia. Deoarece trebuie să citească de pe HDD, timpul de deschidere a aplicaţiilor va creşte. Din experienţa mea, se cam dublează.

Trebuie să recuperăm preferinţele pe care le aveaţi setate pentru aplicaţii într-un alt mod. Toate aceste preferinţe se găsesc într-un folder Library din userul de pe vechiul disc. Folosind un utilitar ca ONYX, activaţi opţiunea de afişare a folderelor ascunse. Apoi, copiaţi conţinutul folderului Library din users de pe vechiul disc pe noul SSD. Anumite foldere nu vor putea fi suprascrise şi e mai bine să le lăsăm în pace. Dacă vreţi totuşi să suprascrieţi totul, o puteţi face bootând de pe vechiul disc HDD (nu am încercat asta, nu ştiu ce se poate strica).

Acum avem toate programele şi preferinţele lor instalate pe SSD. Dar ce facem cu fişierele personale? Acestea sunt puse de obicei în următoarele foldere din Users:

  • Documents
  • Music
  • Pictures
  • Movies
  • Downloads
  • etc.

Ele vor rămâne pe HDD. Dar, ca să le conectăm la folderele prestabilite din Users fără să fie nevoie să copiem conţinutul lor pe SSD (unde nu avem suficient spaţiu),vom crea linkuri simbolice între folderul de pe SSD şi cel de pe HDD. Astfel, folderul Music, de exemplu, va rămâne un folder recunoscut corect de sistem, dar va trimite la folderul Music de pe HDD.

Puteţi găsi la această adresă instrucţiuni despre cum se creează un link simbolic pe Mac. Tot aici găsiţi şi explicaţia despre folderul Library şi de ce nu e optim să modificăm calea folderului de user către vechiul HDD.

La final, puteţi sterge de pe HDD orice NU este folderul Users.

Singurele dezavantaje ale acestei operaţiuni faţă de migrarea obişnuită a aplicaţiilor şi a utilizatorilor sunt:

  1. durează mai mult
  2. anumite preferinţe legate de desktop etc. vor trebui refăcute

Marele avantaje ale acestei operaţiuni sunt:

  1. totul este instalat „pe curat”, nu mai este preluat niciun balast de la vechea instalare
  2. când reinstalaţi aplicaţiile, aveţi ocazia să faceţi curăţenie (eliminaţi ce nu mai foloseaţi de ceva vreme)
  3. totul se va mişca incredibil de rapid

Pasul 7. Optimizare sistem de operare pentru SSD

Trim EnablerSunt câteva trucuri pe care le puteţi face pentru a prelungi viaţa şi a îmbunătăţi performanţa SSD-ului vostru:

  1. Activare funcţie TRIM
  2. Configurare Time Machine – eliminare imagini locale
  3. Dezactivare hibernare

Instrucţiuni pentru aceste modificări găsiţi la această adresă. În acel articol sunt şi alte configurări descrise. Eu am decis să rămân la acestea trei deoarece nu vreau să îmi bag degetele prea adânc în sistemul de operare.

 

Asta a fost! Acum ar trebui să aveţi un sistem ultra-rapid, care beneficiază de spaţiu suficient de stocare.

Dacă ceva din cele de mai sus este neclar sau incorect, vă rog să îmi spuneţi în comentariile de mai jos. De asemenea, aştept să aflu cum v-aţi configurat voi noul SSD!

Cum să faci mişto de Apple

Reclamele Apple au două calităţi paradoxale:

1. Sunt întotdeauna la fel

Tot timpul când Apple scot un video de prezentare sau o serie de reclame, ştii dinainte care va fi tonul general, care vor fi valorile promovate şi cum vor fi filmate. E un stil patentat, pe care l-ai văzut de atâtea ori încât te îngreţoşează.

Cu toate astea…

2. Sunt cele mai bune reclame scoase de o companie de tehnologie

E de ajuns să te uiţi la toate reclamele Microsoft sau Samsung, care încearcă să ia la mişto produsele Apple sau să proclame (pentru a câta oară) moartea iPhone-ului. În general sunt penibile.

Să luăm de exmplu această mostră de „me too” scoasă de Samsung. Nu numai că glumele sunt răsuflate, dar mai şi insultă posesorii de iPhone. Nu e ca şi cum sunt sute de milioane de posesori de iPhone şi ai vrea ca ei să treacă la un moment dat la telefoanele tale. Aşa că îţi permiţi să le dai palme peste chelie.

Dacă Microsoft sau Samsung nu sunt în stare să facă o reclamă funny în care să ia la mişto etosul şi demagogia Apple, o companie de la care nu v-aţi fi aşteptat vine să salveze situaţia.

Faceţi cunoştinţă cu Somersby, o companie care se ocupă tot cu merele. Doar că ei fac cidru din ele, nu computere 🙂

Enjoy!

Vine, vine primăvaaaaara…

martisorA sosit din nou acea perioada a anului în care păsărelele cântă, copacii înfloresc, iar bărbaţii sunt aduşi la sapă de lemn cu câte cadouri şi flori trebuie să cumpere de Ziua Îndrăgostiţilor, 1 martie şi, bineînţeles, Ziua Femeii.

Cât priveşte ziua de mâine, în fiecare an e greu să cumperi mărţişoare drăguţe – dar diversificate – pentru toate colegele de la birou. Nemaivorbind de soţii sau mame, pentru care trebuie un efort suplimentar. Pentru ele nu trebuie să fie doar OK, trebuie să fie deosebite.

Dar anul ăsta a depăşit parcă toate aşteptările… în rău.

Toate tarabele din pieţe, standurile din mall-uri şi trotuarele obişnuite sunt umplute cu tone de kitsch. Sub numele de mărţişoare, aceste perfecţiuni liliputanice ale prostului gust inundă străzile şi vieţile bărbaţilor de pretutindeni.

E ca şi cum China, India şi Turcia la un loc şi-au unit forţele şi au aruncat peste noi o bombă atomică a kitsch-ului.

Spaţiile publice au devenit locul de desfăşurare al unui carnaval al prostului gust, în care milioane de actori mici dar încăpăţânaţi flutură lamura chinezăriei, a talciocului şi a artizanatului de mahala. În faţa spectacolului te cuprinde o dublă triplă cruceală:

  • ce minte e în stare să producă atâtea forme de rebut plastic?
  • cine naiba cumpără toate porcăriile alea? Şi, prin consecinţă…
  • sunt femei care chiar primesc aşa ceva de 1 martie?

Din ce-am observat în peregrinările mele pe la tarabele cu tot felul de ţigănci şi alte halebarde, domină motivele animaliere: broaşte ţestoase diforme, pisici lungite şi contorsionate, elefanţi cu sau fără puradei pe lângă, crocodili nestemaţi şi reptile sclipicioase. Ca să nu mai vorbim de nelipsitele bufniţe cu ochi bulbucaţi.

Prezenţi sunt şi „clasicii”: trifoiul e de bază, iar potcoava reprezintă în continuare. Fără număr.

Persistă desigur şi motivele tradiţionale – ţărăncuţa şi flăcăul – dar reinventaţi ca un fel de pokemoni în ie, cu ochi oblici de asiatic şi lipsiţi de orice trăsături.

Sunt atât de multe mărţişoare urâte, şi sunt urâte în atât de multe feluri, încât ai senzaţia că eşti prins într-un coşmar. Aş fi vrut să pun aici câteva poze, dar mi-a fost teamă că dacă îndrept camera telefonului către ele îmi crapă ecranul. Dar nu e uşror să le rataţi, pe oriunde aţi merge

Tuturor celor care au plecat în căutare, le urez mult succes. În ce mă priveşte, cum spunea colindul, drumu-i lung ş-am obosit.

De ce Byron nu e genial… dar ar putea fi

Byron & Luiza ZanAm fost în seara asta la Teatrul de Arta Bucuresti la un concert Dan Byron & Luiza Zan. Sala foarte mică, doar acustico-electric, majoritar o chitară + 2 voci. Una din cele mai bune cântări la care am asistat. Între cei doi e chimie (muzicală) pură. Dan Byron are timbrul deosebit pe care îl ştie toată lumea, când face un cover de fapt reinventează piese  şi e pur şi simplu… Dan Byron. Iar Luiza Zan are o voce care poate dărâma un teatru mic, sau umple dealurile şi văile din Nepal, sau distruge întreg Drumul Taberei cu amplificarea corectă 🙂

În fine, a fost genul de concert care te spală, te pune pe gânduri şi te ridică (măcar un pic) din clisa zilnică. Şi pe parcursul lui am găsit (sau cred că am găsit) răspunsul la o întrebare care mă chinuie de vreun an: de ce Byron nu e genial. Tot timpul când îi ascult, live sau înregistrare, am tot timpul senzaţia asta. Că sună bine, foarte bine… dar lipseşte ceva. Instrumentele sunt acolo, vocea e acolo, versurile sunt acolo. De ce nu au scos până acum o melodie care să străpungă, să ajungă un hit internaţional?

M-am săturat ca singurii artişti români cu succes internaţional să fie paraşute ca Dan Bălan şi Inna. Vreau o formaţie de rock din România care să iasă din ţară şi să cânte ceva cu substanţă. Iar byron (formaţia sau solistul, voi alegeţi) are – pe hârtie – tot ce îi trebuie. Timbrul lui Dan Byron e deosebit şi, deşi nu are o gamă extraordinară, nici nu e nevoie neaparat de ea. Are complexitate în compoziţie, are nuanţe, instrumentaţia e OK, versurile sunt profunde.  Dar lipseşte ceva.

Şi cred că ştiu ce. Continue reading